Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IXa

...


ŞI TOTUŞI...






„Uneori mi-e greu să privesc în ochi femeile cu care mă întâlnesc, chiar dacă le cunosc bine. Relaţiile mele nu au avut sfârşitul fericit pe care îl caut. Lucrurile pe care le împart cu milioane de oameni nu sunt genul de lucruri pe care le împarţi cu o singură persoană. Multe femei vor să ştie ce anume mă face să reacţionez – de ce trăiesc aşa cum trăiesc sau de ce fac lucrurile pe care le fac – încercând să-mi pătrundă în minte. Ele vor să mă salveze de singurătate, dar o fac în aşa fel încât îmi dau impresia că de fapt nu vor decât să ia parte la singurătatea mea – ceea ce nu doresc nimănui, pentru că eu cred că sunt cel mai singur om de pe pământ.” (Michael Jackson – „Moon Walk”, 1988)



Vorbeam despre mai multe feluri de iubire. Filosofii consideră că sunt trei mari categorii: iubirea filiatică, iubirea erotică şi iubirea divină. Michael Jackson a mai avut parte de iubirea fanilor, pe care nu ştiu unde s-o încadrez în această clasificare. A mai fost iubirea pentru lucrurile simple, dezbrăcate de învelişul poleit, la care au mai mult acces oamenii obişnuiţi. Şi a mai fost o iubire imensă, pătimaşă, devoratoare, care nu l-a trădat niciodată şi care ne-a dezvăluit altă o latură a lui, total diferită de celelalte.





Câţi dintre noi s-au întrebat vreodată de ce Michael era AŞA pe scenă ?... Câţi dintre noi ne-am uitat cu atenţie la gesturile lui ?... Câţi dintre noi au studiat cu atenţie grimasele, mişcările, respiraţia, inflexiunile vocii lui ?... Celor care nu au făcut-o încă, le recomand să o facă, pentru că vor descoperi lucruri interesante.

Voi începe prin a analiza un bărbat in timpul unei secvenţe erotice (no offence, o fac în scop nobil :): începe lin, cu mişări lente, sacadate, vocea îi e aproape şoptită – în orice caz destul de calmă – şi, pe măsură ce se apropie de momentul culminant, respiraţia i se precipită, mişcările devin mai repezi, mai ample... apoi se prăbuşeşte istovit, strigând. După câteva clipe de linişte incep să se audă scâncete uşoare, ca un plâns abţinut.









Acum vă recomand să urmăriţi şi să ascultaţi cu maximă atenţie unele cântece ale lui Michael (în special în variantele live, acolo unde este posibil), precum: „Dirty Diana” (după părerea mea, de departe cel mai sexy cântec), „On The Line”, „Blood On The Dance floor”, „The Way You Make me Feel”, „In The Closet”, „Billie Jean”, „Black Or White”, „Man In The Mirror”, „Beat It”, „Another Part Of Me”, „Jam”, „Working Day And Night”.





Am observat cu toţii că, atunci când apărea pe scenă, stătea câteva clipe nemişcat, după care era suficient să facă o mişcare din cap şi fanii înnebuneau. Dar nu ştiu câţi dintre noi au conştientizat amploarea erotismului pe care îl emana Michael. Atunci când, privind un film romantic, simţi cum secvenţele erotice (fie vorba şi numai de un simplu sărut) te înfioară şi îţi fac pielea de găină, asta se întâmplă pentru că între parteneri există o chimie şi dincolo de camera de filmat. Dacă nu există acea chimie, secvenţele respective produc dezgust, oricât de talentaţi ar fi actorii.

Michael avea acest gen de relaţie cu muzica. Toate gesturile erotice, de la alunecarea mâinii de-a lungul trupului, la plesnirea şoldului, ruperea tricoului, dezgolirea unui umăr sau atingerea zonelor intime, sunt spontane, fireşti, pentru că vin dinăuntru, ca urmare a abandonului în braţele muzicii. Ceva asemănător am văzut şi la Elvis, dar Michael era mai dezinhibat pe scenă. Oare de ce numai ei doi au primit supranumele „The King ?”...





Pe scenă, Michael ne-a arătat cele mai expresive, cele mai fierbinţi şi mai impresionante scene de dragoste. Poate pentru că ştia că muzica îl accepta exact aşa cum era el, că nu avea ochi să-i vadă defectele fizice care il complexau şi nu o speria singurătatea lui. Poate pentru că, în faţa muzicii, nu se simţea nevoit să se ascundă absolut deloc. Cineva dintre cunoscuţi se întreba ieri dacă Michael o fi făcut sex vreodată. I-am răspuns: „Păi eu sunt convins că n-a făcut.” Am lăsat persoana respectivă să se holbeze la mine câteva secunde, apoi am adăugat: „...El a făcut dragoste.” Michael nu era genul care să facă sex ca un exerciţiu. Dacă nu iubea, nu exista nici apropiere intimă. Punct. Iar muzica i-a oferit cea mai pătimaşă apropiere intimă care poate exista. Muzica a suplinit nevoia pe care orice om normal de pe lumea asta o simte, aceea de a se contopi – şi cu trupul şi cu sufletul – cu altcineva. Îmi aduc aminte că, atunci când l-am văzut pentru prima oară atingându-se, aveam vreo 11 ani – vârsta la care numai ideea de erotism îmi părea ceva scabros de-a dreptul – dar ştiu că primul meu gând a fost: „Doamne, ce curaj are să facă asta în public !” Nu părea nimic nelalocul lui, nimic vulgar – incitant de indecent, da; dar nu vulgar.





Am ascultat „Dirty Diana” de nenumărate ori, după ce am realizat toate astea. Subiectul cântecului tratează contactul unui rocker cu o „groupie”, care reuşeşte să-l ademenească, deşi el era hotărât să o refuze. Momentul în care, pe fundalul muzical ajuns la apogeu, strigă: „Dia-ia-ia-ia-iana!” este intens ca un foc de artificii; imediat după, muzica revine brusc la ritmul molcom de început iar el, prăbuşit în genunchi, se aude suspinând încet, ca şi cum se zbate între extaz şi agonie – exact senzaţia istovitoare de după un act erotic.





Hotărât lucru, Michael a fost un geniu neînţeles, singur şi trist. Dar a existat totuşi ceva care l-a făcut să simtă fericirea: muzica. Şi ce poate fi mai divin decât să faci dragoste cu o muză ?...






VA URMA



....

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a VIIIa

...


„SPEECHLESS” (continuare)




Cu Lisa-Marie Presley (născută în 1968) a fost o poveste un pic diferită. Ea era fiica Regelui Rock’n’Roll, el era Regele Pop. A fost căsătoria unei prinţese cu un rege.

Lisa-Marie povesteşte că, de la prima întâlnire, intre ei s-a aprins o flacără. Amândoi au fost departe de lumea reală, le-a lipsit copilăria şi nu aveau încredere în străini. Au crezut ca sunt suflete-pereche. Michael flirta deschis cu ea, iar Lisa-Marie a fost impresionată de candoarea lui specială. Pe măsură ce vorbeau, ea a început să simtă că îl vedea pe Michael cel real, pe omul din spatele măştii. Părea ambiguu din punct de vedere sexual (n.m. probabil, din cauza timidităţii, nu se comporta deloc ca un „macho”), dar a sărutat-o destul de repede, şi suficient de pasional.

Se întâlneau sporadic dar, când au început acuzaţiile de molestare, el a devenit dependent de sprijinul emoţional al Lisei-Marie. Îa 1994 ea încă era oficial măritată cu un muzician pe nume Danny Keough (din 1988), dar de o vreme trăiau separat. După patru luni de relaţie, Michael a întrebat-o prin telefon „Ce ai răspunde dacă ţi-aş cere să te căsătoreşti cu mine?”, iar ea a replicat fără să stea pe gânduri că ar răspunde „Da”. În mai, acelaşi an, ea a obţinut un divorţ rapid în Republica Dominicană şi, la douăzeci de zile după aceea, s-a căsătorit cu Michael Jackson. Luna de miere şi-au petrecut-o la Disneyland în Paris. I-am văzut în emisiunea lui Oprah: doi năzbâtioşi care se înghionteau şi îşi puneau coarne în faţa camerelor de filmat – dar am simţit la Lisa-Marie o voce fermă şi un discurs clar, care cred că l-au atras pe Michael.

De fapt, lucrurile s-ar putea să se fi petrecut cam în felul următor: Lisa-Marie a trăit tragedia de a-şi pierde tatăl, pe care l-a adorat, pe când avea numai 9 ani. În plus, tatăl ei nu era oricine, era „The King”. Pe măsură ce creştea şi realiza cât de iubit a fost şi era în continuare Elvis, a început să simtă din ce în ce mai acut lipsa lui. A văzut – sau a încercat să vadă – în Michael „The King”, tot ceea ce-i lipsise la tatăl ei. Michael, pe de altă parte, l-a admirat enorm pe Elvis şi probabil că, din momentul în care a fost la rândul lui supranumit „Rege”, a început să caute asemănări între el şi Elvis. Sunt singurii regi din muzică (şi cred ca vor rămâne multă vreme singurii), aşa că e de înţeles.


Problema este că amândoi, şi Michael şi Lisa-Marie, căutau pe cineva care să le ofere sprijin şi protecţie. În altă ordine de idei, Lisa-Marie era totuşi ceva mai coaptă mental decât Michael. Trecuse printr-o căsătorie, avea doi copii şi nu prea mai avea chef de şotii. Ei îi trebuia alături un bărbat sigur pe el, care să o înveţe şi pe ea să-şi înfrunte trecutul tumultuos (a fost dependentă de droguri timp de patru ani) şi mai ales umbra tatălui. În schimb, s-a căsătorit cu un bărbat-copil, extrem de complexat de boala pe care o avea (vitiligo) şi care se ruşina să se arate gol în faţa ei. Lisa-Marie povesteşte că, în prima noapte în care au dormit împreună, la un moment dat ea a aprins lumina iar Michael a sărit din pat şi a intrat în baie, de unde s-a întors după 20 de minte, fardat şi acoperit cu o robă de mătase. Noi ştim acum, având atâtea informaţii, cât de mult se temea Michael să se dezvăluie, cât îl îngrozea ideea ca în ochii femeii de lângă el să vadă repulsie. În plus, Elvis fusese perfect, nu avea nimic în înfăţişarea lui care să-l urâţească şi în mod sigur nu a avut niciodată vreun motiv să se simtă complexat.

Lui Michael, în schimb, îi trebuia o femeie care să-l facă să se deschidă şi să-i insufle încredere în el însuşi; o femeie despre care să fie sigur că il acceptă aşa cum e el. O femeie care să-l ajute să se poată privi în oglindă.

Lisa Marie afirmă despre căsătoria lor că s-a destrămat în momentul în care a realizat că Michael îşi dorea cu disperare copii şi că „noi făceam sex numai pentru ca eu să rămân însărcinată, iar eu nu voiam asta.” Cu ce a greşit Michael ?... Fusese crescut într-o religie care insista pe moralitate şi pe relaţia dintre un bărbat şi o femeie bazată pe dragoste, iar dragostea are întotdeauna ca substrat ideea de procreere.

Dar există şi alte aspecte. Dacă privim puţin în jurul Lisei-Marie, observăm nişte lucruri interesante. Fostul soţ, Danny Keough, un adept convins al Bisericii Scientologice, este cel despre care ea spune şi azi: „El îmi este cel mai bun prieten din lume... singurul om de care voi fi legată pentru restul vieţii.” Mai este Paige Dorian, asistenta si prietena ei de 8 ani, tot scientolog. Şi Luke Watson, care face un documentar despre viaţa ei – tot scientolog. Despre Dorian şi Watson, Lisa-Marie afirma: „Ei trăiesc viaţa mea împreună cu mine.” Mama Lisei-Marie, Priscilla, este scientolog de asemenea. Se pare că şi Elvis a fost abordat la un moment dat de aceşti ciudaţi, iar răspunsul lui a fost: „La dracu’ cu ăştia !... în niciun caz n-o să mă asociez cu grupul ăsta de fii de curve ! Pe ei nu-i interesează decât banii mei !” Despre scientologie, o mare dobitocie inventată de nişte şmecheri perverşi, se găsesc informaţii pe internet (şi texte şi filme), aşa că nu voi detalia. Vă spun numai că Elvis avea mare dreptate.

Lisa-Marie s-a măritat cu Michael în Republica Dominicană, departe de ochii lumii, avându-i ca martori pe fratele primului soţ şi soţia acestuia, amândoi scientologi (What ???). Divorţul dintre Lisa-Marie şi Michael s-a pronunţat după 20 de luni, în prezenţa avocatului John Coale – alt scientolog. Există persoane din anturajul lor care afirmă că această căsnicie s-a destrămat din cauza faptului că Michael a spus răspicat că nu vrea să aibă de-a face cu scientologia. Nici următorul soţ, Nicholas Cage (n.m. s-au căsătorit în Hawaii, tot în secret), nu a primit scientologia cu braţele deschise, dimpotrivă; iar mariajul nu a durat decât 3 luni. La ultima căsătorie, a Lisei-Marie, cu muzicianul Michael Lockwood, în Japonia (mai e nevoie să specific „secret” ?), l-a avut ca martor pe primul-fost soţ Danny Keough (??) Michael Lockwood a aderat la Biserica Scientologică şi mariajul durează de peste 2 ani. A, şi Lisa-Marie i-a făcut doi copii. Wow.

Nu neg că între Michael şi Lisa-Marie a fost dragoste. Sunt mulţi care afirmă asta si nu am motive să-i contrazic. Cu atât mai mult cu cât, deşi înainte afirmase că nu vrea să aibă copiii lui, ci să adopte, după ce s-a căsătorit cu Lisa-Marie s-a răzgândit şi voia să aibă copii – ai lui cu ea. Dacă asta nu e iubire, nu ştiu ce poate fi... Dar „ciudăţeniile” lui Michael erau incompatibile cu ale Lisei-Marie. Ea a spus că Michael era un amant pasional şi că era foarte bun în pat dar : „Eu nu mai aveam răbdare deloc cu rutina aia a copilăriei pierdute. Cine n-a avut o copilărie mizerabilă ?” Într-un final, Lisa-Marie s-a plictisit de puştii care roiau peste tot în Neverland, de panica lui Michael sa nu-l surprindă fără machiaj şi de insistenţele lui de a avea copii. În ianuarie 1996 au divorţat.

„Michael a fost foarte afectat de despărţire. Niciodată nu se mai simţise atât de intim din punct de vedere fizic şi cu mai puţine inhibiţii, aşa cum a fost cu Lisa-Marie. Cu toate ciudăţeniile lui, era totuşi o fiinţă umană cu emoţii, sentimente şi cu o inimă care bătea. Iar Lisa-Marie a fost aceea care l-a înfiorat de-adevăratelea.” (Randy Taraborrelli – prieten şi confident al lui Michael Jackson, din copilărie)

Până la urmă, această reuniune nu a durat din cauza unui lucru esenţial: Michael era adultul care voia să fie copil iar Lisa-Marie – copilul care voia să fie mare.






Debbie Rowe era asistenta dermatologului la care Michael îşi făcea de 10 de ani tratamentul de depigmentare, pentru vitiligo. Este descrisă de Randy Taraborrelli ca fiind o femeie „care transpiră ca un marinar, bea bere şi tequila şi, cu toate că avea părinţi înstăriţi, era întotdeauna lefteră.” După ce el a folosit o cremă pentru depigmentarea scrotului, a suferit arsuri iar Debbie l-a tratat. Ca să-i arate recunoştinta lui, Michael i-a dăruit o maşină. În timp, i-a devenit confidentă şi, supărat de refuzul Lisei-Marie de a-i face copii, Michael i s-a destăinuit. Debbie s-a oferit să-i poarte copiii şi asta a fost tot.

Căsătoria cu Debbie a fost de fapt un contract. Ea a livat marfa, şi-a luat banii şi s-a evacuat din peisaj. Poate, în spiritul religiei sale, Michael şi-a dorit să fie cununat cu mama copiilor lui. Dacă între ei a fost ceva intim sau nu, încă nu ştie nimeni, nici măcar „confidentul” Taraborrelli. Sincer, eu mă îndoiesc foarte tare că Michael s-a apropiat vreodată de ea. Când mă uit la faţa ei, sper din tot sufletul ca nici măcar să nu-i fi folosit ovulele. Dacă el a contribuit cu ceva la conceperea copiilor, tot sincer, nu mă interesează. Au numele lui, i-a crescut el, i-a iubit, le-a spus poveşti, a făcut cu ei matematică şi i-a învăţat despre artă – doar asta contează cu adevărat.



Grace Rwaramba a lucrat pentru Michael timp de 17 ani, cu întreruperi, deoarece din diverse motive Michael o concedia, pentru ca după aceea să o cheme înapoi. A început ca secretară şi, după ce au apărut copiii, a numit-o bonă şi asa a rămas până la sfârşit.

Sunt surse care afirmă că ea a fost iubita secretă a lui Michael din ultimii ani, alţii (sau aceiaşi) spun chiar că ultimul copil e născut de ea. Tot ce e posibil, dar deocamdată toate astea sunt numai speculaţii. Mie unul mi se pare ok femeia asta. Are o privire în acelaşi timp blândă şi hotărâtă, iar copiii o consideră mama lor. Dar există totuşi ceva care nu-mi place. Grace Rwaramba i-a fost prezentată lui Michael de către Tohme Tohme, cel care se autointitula „medicul” lui personal, care zice că e si ortoped si ambasador senegalez (deşi cercetările au dovedit ca minte), care are un trecut dubios şi care era cu Michael atunci când a făcut stopul respirator. De bun „doctor” ce e, n-a fost în stare să-l resusciteze. Pe acest Tohme i l-a băgat pe gât lui Michael tocmai fratele Jermaine, acelaşi care l-a convins să se facă musulman. Jermaine este acelaşi care pozează în fratele super-protector al lui Michael, dar şade la interviuri alături de tata Joseph, plin de iubire filiatică, deşi ştie că Michael avea o „mică” problemă cu tata Joseph. Fratele Jermaine le-a lăsat gravide şi pe nevastă şi pe amantă în aceeaşi perioadă şi, ca un mahomedan cinstit „care este”, a avut în total patru neveste (amantele nu i le mai numărăm, că n-avem timp). Jermaine este acelaşi „frate iubitor” care împreună cu ceilalţi fraţi tocmai îl dăduse în judecată pe Michael, pentru că a semnat pentru concertele de la Londra în loc să semneze pentru un turneu împreună, ca să-i mai „salte” şi pe ei financiar.

În curând sper să aflăm mai multe. Dar mie aceste două persoane, Tohme şi Jermaine, mi se pare că au ceva de ascuns.


***

Există mai multe feluri de iubire, pe care fiecare dintre noi le-a încercat, iar Michael nu era diferit. Iubea cu tandreţe fiinţele vulnerabile (copiii, animalele, pe Marilyn Monroe) şi se îndrăgostea pătimaş de femeile puternice. Pentru el, femeia ideală era aceea pe care ar fi simţit-o în stare sa se lupte cu toţi demonii, atât din mintea lui de copil, cât şi din afara casei; era aceea care să ştie – şi să poată – sa fie şi mamă şi înger şi iubită şi partener de joacă, toate în acelaşi timp. Era aceea lângă care să se simtă în siguranţă oricând, întotdeauna. Neapărat să aibă un bun simţ al umorului, să-l accepte aşa cum era, cu bune şi rele; să nu-l vadă ca pe o ciudăţenie de megastar, ci ca pe un om. Şi neapărat să-i poată dărui copii. Mulţi copii. Dar, dacă femeia aceea există, el n-a întâlnit-o niciodată. Cred că asta l-a întristat mai mult decât toate problemele de sănătate, mai mult decât gura lumii... mai mult decât trădările celor pe care i-a cunoscut şi i-a ajutat.

Şi, pâna la urmă, Regele Pop toată viaţa lui a visat la ceva accesibil mai mult muritorilor de rând: o şansă la dragoste.

This time gonna do my best to make it right
Can't go on without you by my side
Shelter come and rescue me out of this storm
And out of this cold I need someone
If you see her, tell her this from me
All I need is
One more chance at love

Searching for that one who is going to make me whole
Help me make these mysteries unfold
Lightning about to strike in rain only on me
Hurt so bad sometimes it's hard to breathe
If you see her, tell her this from me
All I need is
One more chance at love


And I would walk around this world to find her
And I don't care what it takes
I'd sail the seven seas to be near her
And if you happen to see her
See tell her this from me
One more chance at love








VA URMA



...

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a VIIa

...




"SPEECHLESS"





Sunt convins că în viaţa lui nu au existat multe femei care să-i fi atins sufletul, dar în mod cert au mai fost şi altele, în afară de cele pe care le ştim cu toţii. Totuşi, în lipsa altor informaţii, propun să le analizăm pe cele de care dispunem până acum.

Prima femeie, în afară de mamă, pe care a cunoscut-o Michael Jackson a fost Diana Ross. După ce au semnat, în 1969, un contract cu Motown Studio, The Jackson 5 au fost împărţiţi în două tabere: de Michael şi Randy s-a ocupat Diana, de ceilalţi Bery Gordy, apoi au făcut rocada. În „Moon Walk”, Michael povesteşte cât de caldă era Diana Ross, cum se purta cu ei ca o mamă, cum îi ducea la muzee ori în papetării să cumpere instrumente de pictat şi desenat iar acasă picta şi desena împreună cu ei; cum i-a trezit lui Michael interesul pentru artă şi cum i l-a cultivat. Apoi, în 1977, pe când el avea 19 ani iar ea 33, au jucat împreună în filmul „Vrăjitorul din Oz”. Niciunul dintre ei nu a afirmat că s-au iubit mai mult decât platonic, deşi gura lumii spune altceva.

.Că a fost prima lui iubire, este evident. Argumente:
● Michael a spus mereu, ori de câte ori avea ocazia, cât de mult a iubit-o pe Diana;
● a cerut-o de soţie pe când el avea numai 18 ani, iar ea 32;
● în „Moon Walk” mărturiseşte că atunci când a aflat că ea s-a căsătorit, a încercat să se bucure pentru ea, dar că durerea si gelozia l-au împiedicat;
● testamentul lăsat de el o numeşte ca tutore al copiilor, după mama lui.

Pentru a încerca să lămurim lucrurile, vă prezint o scurtă analiză. Când un adolescent se îndrăgosteşte petru prima dată, este ca şi cum se rup norii. Cu atât mai mult când persoana iubită este mai în vârstă, ceea ce presupune că are deja o experienţă, că ştie cum să se comporte şi eventual să-l iniţieze. Pentru un adolescent, prima iubire rămâne întotdeauna „cea mai mare”. Nimic din ce se întâmplă după aceea nu mai are aceeaşi putere şi nu-l mai topeşte cu aceeaşi flacără. Pentru un adolescent care abia începe să se desprindă de fustele mamei, indiferent dacă e vorba de un băiat sau de o fată, prima iubire îi dă ocazia să simtă „om mare” şi să perceapă senzaţiile erotice pe care, în ochii lui, numai adulţii le puteau avea. De aceea prima iubire îi rămâne veşnic în minte ca fiind cea mai intensă, cea mai pasională şi cea mai frumoasă dintre toate cele care vor urma.

Acum cred că pare destul de clar de ce Michael a iubit-o pe Diana mereu.







A urmat Tatum O’Neal. Personal, cred că această relaţie a fost o greşeală. Tatum a fost un copil-vedetă, ca şi Michael (poate că ăsta e singurul lucru care i-a adus împreună), dar a cărui evoluţie scenică s-a oprit în jurul vârstei de 10 ani, după care a intrat într-un con de umbră (lucru frecvent întâlnit la copiii din Industrie) şi care n-a fost nici suficient de puternică, nici destul de ambiţioasă ca să nu se lase doborâtă de barierele ridicate de Industrie atunci când a ieşit din copilărie şi a intrat în adolescenţă. La 16 ani, Tatum era deja dependentă de droguri puternice şi nu s-a abătut de la astfel de obiceiuri, motiv pentru care, la un moment dat, chiar a fost arestată pentru posesie criminală de droguri şi alte substanţe periculoase (era vorba de două genţi cu droguri, deci nu erau pentru uz personal). Michael s-a întâlnit cu ea o vreme, au fost fotografiaţi împreună cu diverse ocazii. În „Moon Walk”, Michael povesteşte că s-au cunoscut la o petrecere, unde, stând de vorbă la o masă, a simţit mâna ei aşezându-se peste a lui şi l-a emoţionat: „Asta probabil ca nu înseamnă mult pentru alţii, dar pentru mine a fost o treabă foarte serioasă. M-a impresionat. Au fost multe fete care m-au impresionat în turnee, trăgând de mine şi ţipând, în spatele zidului de gardieni. Dar de data aceasta era ceva diferit; a fost ceva numai între două persoane, şi aşa e întotdeauna cel mai bine.” Şi-au schimbat numerele de telefon şi au început prin a vorbi despre câte-n lună şi-n stele. Michael ne dezvăluie încântat cum îi povestea lui Tatum despre noutăţile tehnologice, despre concertele lui, despre înregistrările la studio şi despre ce mai făcea el în timnpul zilei. Apoi s-a îndrăgostit de ea şi consideră că Tatum a fost prima lui iubire „după Diana”.

În video-interviul „chiloţarului” Bashir, la insistenţele/manipulările acestuia, Michael a afirmat că la un moment dat Tatum a încercat să-l seducă iar el, fiind prea timid, s-a speriat. După aceea, Tatum O’Neal a ripostat că Michael a minţit, că de fapt el a încercat să o seducă şi că, din câte se înţelege din spusele ei, el s-a invitat în camera ei, s-au sărutat scurt dar el era foarte neîndemânatic şi că ea a fost aceea care l-a respins, deoarece „era o puberă care nu avea nicio noţiune despre sex”. Pe de altă parte, Tatum afirmă că acele conversaţii la telefon o plictiseau îngrozitor, că de fapt Michael vorbea mult despre sex, că de multe ori muta canalul ca să vorbească cu alt băiat şi îl lăsa pe Michael vorbind singur, iar el nici nu-şi dădea seama. Din spusele ei, avea 12-13 ani pe atunci – e născută în 1963, deci e cu 5 ani mai mică decât Michael, de unde rezultă că el avea 17-18. Ideea e în felul următor: în autobiografia proprie, intitulată „A Paper Life”, Tatum spune că e convinsă că Michael se îndrăgostise de ea şi că melodia „She’s Out Of My Life” e compusă de Michael special pentru ea. Cine minte aici ?... Păi să vedem:

● Michael a fost întotdeauna timid – asta se ştie deja. Dacă nici matur fiind, nu era in stare sa abordeze o femeie pe care o plăcea (deşi avea în spate zeci de ani in care femeile se isterizau numai văzându-l), e greu de crezut că ar fi fost în stare să facă asta, adolescent find;
● întrebată de paparazzi despre relaţia cu Michael, Tatum spunea: „Cum ar putea o fată să să aibă o relaţie cu el ?... când suntem împreună, e atât de ruşinos că abia scoate două cuvinte. Ştiu că e virgin. Ma întreb daca nu cumva îi e teamă de sex. Nu pare deloc interesat de asta.” (parcă era obsedat să vorbească despre sex ??)
● toate femeile pe care le-a iubit el au fost femei puternice şi hotărâte – cu excepţia lui Tatum, la care cred că l-a atras numai îndrăzneala ei de a-l apuca de mână iar el a considerat gestul acesta ca pe unul care manifestă siguranţă de sine;
● cântecul „She’s Out Of My Life” nu a fost compus de Michael, ci de muzicianul Tom Bahler, după ce iubita l-a părăsit când a aflat că el făcuse un copil cu altă femeie. Este foarte adevărat că, ori de câte ori îl cânta, lui Michael i se înmuia vocea la ultimul vers; dar cât de paranoic să fii ca să crezi că o făcea cu gândul la tine ? (lol);
● tot în autobiografia proprie, Tatum povesteşte că, pe la 13 ani, fuma opium cu Melanie Griffith (care la vremea aceea era iubita tatălui ei) şi că, într-o noapte, Melanie a chemat în cameră un frizer împreună cu iubita lui şi s-a lăsat cu o orgie în patru, de toată pomina;
● tot Tatum, tot in autobiografie, a afirmat că un prieten sau poate tatăl ei a molestat-o (heloo, aş înţelege să nu-ţi aminteşti cine a fost, daca era vorba de un străin – dar nu-ţi aminteşti dacă a fost tatăl tău ???); tatăl ei, Ryan O’Neal, a declarat ca răspuns: „este o zi tristă, când aceste minciuni se spun numai pentru a obţine un best-seller”;
● după divorţul de tenisman-ul John McEnroe din 1994, copiii pe care îi avea cu acesta i-au fost încredinţaţi tatălui, ea fiind dependentă de heroină şi reprezentând un pericol pentru micuţi.


Deci, cine minte ?... Un om în apogeul carierei („Moon Walk” a fost publicată în 1988, pe când Michael era in plină ascensiune şi cu mult timp înainte de acuzaţiile de molestare) sau o fostă vedetă în plin declin profesional şi personal, care se străduia din răsputeri să iasă în faţă („A Paper Life” a fost scrisă în 2003)?.. După mine, verdictul e clar.


Apoi a fost Brooke Shields, pe care a cunoscut-o pe când ea avea 13 ani, iar el 19. Mai târziu, în 1984 (Michael – 25, Brooke – 19), ieşeau împreună. „El era ca un copil care vorbea despre başi – cum era primul bas, al doilea bas etc. Probabil că pare ciudat pentru cineva din afară, dar pentru cineva dinăuntru, care nu a ieşit niciodată din balonul lui de săpun, este de înţeles că era pur şi simplu curios în legătură cu tot ceea ce vedea.” – povesteşte Brooke. „Michael a ştiut întotdeauna că putea conta pe mine ca să-l sprijin sau să îi fiu parteneră atunci când trebuia să meargă la un eveniment şi ne distram, oriunde ne aflam împreună. Amândoi ne-am trezit în lumina reflectoarelor de mici, amândoi a trebuit să devenim adulţi de foarte devreme, dar când eram împreună, ne purtam ca doi copii care fac şotii.”

Când Michael a cerut-o în căsătorie (şi se pare că asta s-a întâmplat de câteva ori), Brooke i-a răpuns că nu e nevoie să se însoare cu ea ca să o aibă alături. „Michael Jackson e supranumit Regele, dar pentru mine va rămâne mereu Micul Prinţ.”

Brooke povesteşte că ultima oară când au ieşit împreună a fost la nunta lui Elisabeth Taylor (una dintre multele nunţi – lol), unde s-au distrat pozându-se cu rochia miresei şi făcând tot felul de glume infantile. Michael avea 33 de ani pe atunci.







VA URMA



...

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a VIa

...



SUFERINŢA




După primele operaţii estetice, făcute în jurul anilor 1980, lumea a observat că nasul lui Michael Jackson se micşora din ce în ce mai mult. Depigmentarea iscase deja controverse şi speculaţii privind „dorinţa” lui de a se transforma din negru în alb. Rasiştii negri l-au respins pentru că nu mai vroia să fie unul de-al lor; rasiştii albi l-au respins pentru că avea sânge de negru şi era un intrus în lumea lor. Nici unii, nici alţii nu aveau dreptate, dar nu putem acuza ignoranţa.

De gropiţa din bărbie nu prea am auzit comentarii. Şi-a făcut-o ca să arate mai masculin şi adevărul e că îi stătea bine.

Este posibil ca, după cele două intervenţii (cea pentru repararea nasului spart şi cea din cauza problemelor de respiraţie), să mai fi vrut să corecteze din nou. Unei fete sensibile, care i s-a reproşat ani la rând că e grasă şi i s-ar fi acordat pseudonime precum „balenă”, „Miss Piggy” şi altele asemenea, când reuşeşte până la urmă să slăbească, nu se mai poate opri; ajunge piele şi os dar ea se vede tot grasă, pentru că ironiile i s-au întipărit în minte si i-a determinat apariţia aşa-numitei „dismorfofobii” – afecţiunea în care o persoană are o imagine distorsionată despre sine. Acelaşi lucru i se poate intâmpla unui tânăr care a fost ironizat din cauza nasului – cu atât mai mult cu cât această ironie a venit din partea tatălui.

Apoi s-a aflat că, în urma uneia dintre operaţiile la nas (probabil la a doua), a contractat o infecţie cu stafilococ auriu rezistent la meticilină, care pur şi simplu i-a ros vârful nasului. Acest germen provoacă abcese şi ulceraţii cutanate care au potenţialul de a evolua rapid în infecţii generalizate, care sunt de multe ori letale. Contaminarea se face în cea mai mare proporţie în mediul spitalicesc.

Deocamdată nu se ştie exact ce s-a întâmplat, dar un lucru e sigur: oricât de obsedat ar fi cineva de nasul său, oricât de mic l-ar fi dorit, ar fi vrut totuşi să fie ceva acolo. Pe de altă parte, niciun medic cu scaun la cap, oricâţi bani i-ar ieşi din asta, nu i-ar fi tot scurtat din nas până când omul să rămână fără el. Nu este nici etic nici moral şi probabil ar ajunge după gratii. Iar Michael Jackson, în ultima vreme, avea o proteză în locul nasului. Nu-i aşa că e ciudat ?

Nu pun la îndoială profesionalismul medicilor care i-au intervenit chirurgical la faţă. Dar ceva s-a întâmplat cu Michael şi vom încerca să ne dăm seama ce anume.

În anii 92-93 arăta foarte bine. Machiajul permanent la sprâncene şi în jurul ochilor îl prindeau excelent. (Poate că a folosit şi gene false uneori, dar nu contează – era artist, era minunat; era un rocker sexy şi rău.) În general, înainte de a ne face un tatuaj, este bine totuşi să încercăm măcar să ne închipuim cum vom arăta cu el şi la 40 de ani, şi la 60. Un scorpion sau mai ştiu eu ce, pe o gambă plină de ulcer varicos este dezgustător; pe un braţ flasc e penibil; pe un sân care atârnă pâna la genunchi este de-a dreptul hidos. Dar să nu uităm că Michael era, pe dinăuntru, un copil şi, ca pentru orice copil, vârsta de 40 de ani (ca să nu spunem mai mult) părea teribil de departe. Poate că şi managerii lui de imagine l-au sfătuit că, pentru Industrie, nu e bine să îmbătrânească. Poate...

În timpul primului proces a slăbit foarte mult de unde nu prea avea (el având întotdeauna un trup subţire, de dansator) şi întotdeauna procesul de slăbire afectează şi fizionomia: s-a tras la faţă, s-a ridat şi pielea şi-a pierdut din tonus. Eu personal înclin să cred că toate operaţiile estetice care au urmat au fost pentru corecţie, respectiv înlăturarea ridurilor şi întinderea pielii. Oricine se joacă in oglindă întinzându-şi pielea dinspre colţutile gurii spre tâmple, poate observa că se lăţeşte gura, pentru că se întind şi buzele. Aşa s-ar explica faptul că, în ultimii ani, faţa lui Michael arăta mai mult ca o mască. Atunci când vorbea şi mai ales când râdea, nu se observa nicio grimasă, nu apăreau şanţurile acelea care se văd în mod normal şi care se numesc riduri de expresie. Nici măcar nu i se mai vedeau dinţii atunci când râdea şi căpătase reflexul de a-şi acoperi gura, a se uita în altă parte ori a lăsa capul în jos, ca un om complexat de zâmbetul lui. Chiar dacă şi-a operat şi buzele (poate ceva silicon, ca să le mai împlinească, pentru că întinderea tenului le îngustase), tot nu era ok. În timpul celui de-al doilea proces din nou a slăbit şi din nou a trebuit să intervină. Nu e nimic de condamnat în asta. Fiind un copil pe dinăuntru, poate că a vrut să fie la fel si pe dinafară; poate că nu ar fi suportat să se vadă cu tenul ridat – un suflet de copil într-un trup îmbătrânit. Şi oricum, sunt atâţia oameni în lumea asta care îşi fac un lifting ca şi cum s-ar duce la shopping, încât n-ar trebui să ne mirăm atâta de operaţiile lui. De fapt, da; e adevărat; mulţi oameni îşi fac operaţii estetice; dar niciunul dintre ei nu se numeşte Michael Jackson.

O altă explicaţie ar fi aceea că, din cauza lupusului şi a vitiligo-ului, poate si din cauza infecţiei cu stafilococ, tenul lui avea probleme, în speţă de cicatrizare. Este posibil ca toate intervenţiile care au urmat după 1980 să fi fost unele de refacere a ţesutului cicatrizat defectuos şi care lăsase urme inestetice. Pentru această ipoteză pledează faptul că la un moment dat i s-au depistat pe faţă pete precanceroase, ceea ce arată clar că acolo chiar existau nişte probleme.






Pe de altă parte, după accidentul din 1984, mai mult ca sigur i s-a grăbit recuperarea, pentru că era mina de aur care trebuia exploatată la maximum şi nu trebuia lăsată să „lâncezească” prea mult. Şi cum de obicei graba strică treaba...

Nu ştim încă totul, dar faptul că el a susţinut, până în ultima clipă, că nu a făcut decât două operaţii la nas plus gropiţa din bărbie, poate să sugereze că numai pe acestea le-a făcut voluntar, celelalte fiind o necesitate. În mintea lui părea înrădăcinat gândul că nu a avut alte intervenţii şi prea o spunea cu convingere ca să nu-l credem.

În 2009 i s-au depistat leziuni tumorale pe piele şi i s-a pus diagnosticul de cancer, dar era hotărât să-l înfrunte. Medicii l-au avertizat în privinţa suprasolicitării care avea să urmeze în timpul celor 50 de concerte programate, dar Michael a insistat că orice tratament trebuia să fie programat între concerte „and the show will go on”.

Şi, ca şi cum nu era suficient, a mai început să se manifeste şi acel deficit de alfa-1 antitripsină (AAT). Acest AAT este o proteină produsă de ficat, care are rolul de a proteja unele organe, inclusiv plămânii. Persoanele cu AAT sunt expuse unui risc mare de infecţii, mai ales respiratorii, care pot fi (sau deveni) foarte grave. Acesta ar putea fi motivul pentru care a apărut de multe ori în public cu o mască pe faţă. Unele persoane care au deficit de AAT nu prezintă niciodată manifestări, la altele apar simptomele (printre care emfizemul) în jurul vârstei de 40 – 50 de ani.

Pe scurt, lista afecţiunilor de care suferea Michael Jackson este următoarea:
● vitiligo (boală autoimună cu o componentă genetică)
● lupus eritematos (boală autoimună cu o componentă genetică)
● tulburări de ritm cardiac (complicaţie a lupusului)
● costocondrită = inflamaţia cartilajului costal (complicaţie a lupusului)
● deficit de alfa-1 antitripsină (boală genetică)
● sângerări gastro-intestinale (datorate afectării hepatice produse de deficitul de AAT)
● cancer de piele (se poate datora atât vitiligo-ului, cât şi lupusului)
● infecţie cu stafilococ auriu meticilino-rezistent (cel mai rău dintre stafilococi)
● dureri de spate
● anxietate
● dependenţă de analgezice

Cineva dintre apropiaţii lui afirma că Michael avea ipohondrie (idee fixă a cuiva care crede că e bolnav, când în realitate nu este). Ipohondrie ?... Hello, people !!

Hăituit de tabloide şi de ochiul public, încolţit de şarlatani şi profitori, ascunzându-şi suferinţele, Michael şi-a dedicat toată dragostea copiilor şi animalelor care, după cum afirma el însuşi (foarte corect), sunt fiinţele cele mai sincere şi mai vulnerabile în naivitatea lor, cele care nu ar trebui să sufere niciodată. L-a durut să afle că lumea considera că îşi ura culoarea pielii; l-a durut că mulţi îl suspectau că vrea să devină alb; l-au durut toate acuzaţiile nefondate; l-a durut să afle, pe pielea lui, cât de răi sunt oamenii.


....


Ştiţi care e păcatul cel mai mare al nostru, al omenirii?... Că nu ne mulţumim cu ceea ce ni se oferă, că vrem mereu mai mult, tot mai mult. Nu ne-a ajuns muzica, dansul şi iubirea pe care ni le-a dăruit cu generozitate. Am scormonit în gunoaie, avizi de morbiditate, ca nişte hiene care smulg cu dinţii, din ciuta încă vie, bucăţi de carne. Dacă ne-am fi rezumat la a ne bucura de darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi i-am fi lăsat în pace viaţa personală, ar fi fost mai multă vreme printre noi. Sunt convins că mai avea multe de făcut.

Ceea ce am constatat, de-a lungul imensei documentaţii adunate pentru a scrie acest post intitulat „Adevărul despre Michael Jackson”, este că aceia care l-au cunoscut îndeaproape, care au stat cu adevărat în preajma lui, cu inimile deschise pentru a-l înţelege, aceia l-au iubit şi l-au văzut aşa cum era de fapt. Şi mai sunt fanii, cei pentru care trăia, cei pentru care respira muzica şi dansul, cei pe care nu a intenţionat niciodată să-i trădeze. Restul – au fost doar nişte „B.S.”, după cum afirma el însuşi, foarte supărat, într-un interviu (n.m. bullshit – a folosit iniţiale pentru că el nu putea niciodată să vorbească urât).

De când a hotărât să se lanseze solo, şi-a ţinut cariera în hăţuri cu o mână foarte sigură şi a deţinut controlul total asupra a orice ţinea de performanţa sa – de la muzică, producători, manageri, coregrafie, echipa de turnee, scenariile, regia şi castingul videoclipurilor, modul de desfăşurare al concertelor, costumaţii – totul. În ultimii ani, însă, problemele de sănătate, scandalurile din presă şi dependenţa de medicamente l-au transformat într-un om tulburat, apatic şi extrem de vulnerabil, care nu mai putea controla nimic şi care a ajuns să fie o marionetă în mâinile unor şarlatani. Trist, însingurat şi nefericit, şi-a trăit ultimii ani din viaţă într-o cochilie de sticlă. Strigătul de ajutor a fost atât de slab, încât nimeni nu i l-a auzit.

Dar „omul din oglindă”, acela care avea inima plină de iubire, de muzică şi de compasiune, acela care a trăit cu credinţa că prin muzică ne poate convinge pe toţi să fim mai buni, mai toleranţi şi mai sinceri, omul care a crezut că muzica poate dizolva răutatea, orgoliile, prejudecăţile, egoismul, lăcomia – omul acela a rămas neschimbat, până la sfârşit.










VA URMA

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a Va

...


VÂNATOAREA





Era în centrul atenţiei unei lumi întregi iar, cu fiecare performanţă realizată, presiunea care apăsa asupra lui de a fi mereu tot mai bun îl obosea cumplit. Pentru că trebuia să repete zilnic, ore in şir, era nevoit să ia analgezice de fiecare dată când apăreau durerile musculare şi, cu toate că a fost mereu împtriva drogurilor de orice fel, a ajuns să devină dependent de calmante. În plus, stresul şi oboseala au început să-i cauzeze insomnii pentru care i s-au prescris sedative. De fapt, el îşi dorea puţină linişte, avea nevoie de o vacanţă în care să-şi refacă puterile şi insomnia s-ar fi rezolvat de la sine; dar nu l-au lăsat. Era cea mai populară persoană din lume şi numai prezenţa lui, oriunde, fie că era vorba de scenă sau orice alt loc public, le aducea multora, enorm de mulţi bani – de la paparazzi, tabloide, magnaţi din industria muzicală şi până la politicieni. Aşa încât au găsit o soluţie mult mai profitabilă: i-au prescris medicamente. La urma-urmei, nu e singura vedetă care a trecut prin asta.

Anul 1993 a fost unul crucial pentru Michael Jackson. A realizat videoclipurile pentru „Who Is It”, „Will You Be There”, „Give In To me”, „Gone Too Soon”; a inventat şi patentat, împreună cu doi designeri, pantofii speciali care sfidează gravitaţia, din „Smooth Criminal”. Pentru mişcarea spectaculoasă din videoclipul realizat în 1988 s-au folosit cabluri dar pentru o prestaţie live, unde s-ar fi observat cablurile, Michael n-a acceptat ideea asta. Aşa încât a creat nişte ghete speciale care arată ca o îmbinare de pantofi lucioşi şi şosete albe. Specialiştii din „The United States Patent and Trademarks” afirmă că a fost nevoie de multă muncă, multă gândire şi calcule matematice complicate pentru a concepe mecanica acestor pantofi. Tehnica acelei acelei aplecări fantastice la 45° este următoarea: tocurile pantofilor conţineau nişte magneţi puternici, plasaţi într-un anume fel. Înainte de mişcarea respectivă, dansatorii se aşeazu într-un anume loc de pe scenă, loc prin care ieşeau nişte pironi de metal care se fixau de pantofi datorită magneţilor. Pantofii care susţineau parte din gambă îi ajutau sa se aplece, drepţi ca lumânările, în timp ce rămâneau ataşaţi de podea. După efectuarea mişcării, dansatorii se opresc o secundă, pentru a depune efortul de desprindere de magneţi şi apoi îşi continuă coregrafia. La o privire mai atentă, se observă că şi coregrafia pentru această piesă este mai specială, adaptată la faptul că nu aveau libertate la mişcările din glezne. Iar pantalonii, surprinzător pentru Michael, erau foarte lungi ! Pare simplu, nu-i aşa ?... dar de ce nu s-au gândit alţii la asta ?...










În paralel cu realizările profesionale, dependenţa de analgezice şi sedative, la care se adăugau oboseala si speculaţiile din presă în privinţa copiilor care sălăşuiau într-un Neverland închis cu străşnicie pentru ochii lumii, începuseră să-şi spună cuvântul. În timpul turneului „Dangerous”, pe când se afla în Tailanda, un individ, despre care s-a aflat ulterior că avea un trecut relevant de escroc, a profitat de aceste speculaţii şi a lansat acuzaţiile că Michael i-ar fi molestat fiul in vârstă de 13 ani. Cine a fost vreodată acuzat pe nedrept de ceva îşi poate închipui prin ce a trecut Michael Jackson atunci. Mulţi dintre cei pe care îi crezuse prieteni i-au întors spatele, unii chiar au contribuit la alimentarea scandalului cu „detalii” interpretate, interpretabile ori pur şi simplu inventate. Motivul?... Este acelaşi dintotdeauna: banii. Tabloidele şi posturile de televiziune au câştigat foarte mult, cei care „furnizat” informaţii au ajuns în lumina reflectoarelor şi au fost (supra)licitaţi de presă pentru exclusivitate în privinţa publicării informaţiilor.

Dacă stăm puţin strâmb şi încercăm să judecăm drept, ne-am putea face o idee despre adevărul din spatele acestui scandal. Michael Jackson era un super-star, despre care a cărui viaţă personală se ştia foarte puţin spre deloc. Era extravertit numai pe scenă, în intimitate era extrem de reţinut, din caua timidităţii, din cauza educaţiei şi nu în ultimul rând din cauza depresiei care prinsese rădăcini încă din copilărie. Un depresiv nu simte nevoia să-şi împărtăşească, nici măcar cu prietenii, gândurile intime, sentimentele, problemele, suferinţa. Un depresiv, atunci când îl macină ceva, se ascunde pur si simplu. Se retrage în „bârlog”, se ascunde de toată lumea, iar asta îi adânceşte depresia. Numai cu forţa l-ar putea cineva scoate din această stare dar, din păcate, niciunul dintre cei care chiar au ţinut la el n-a ştiut să-l salveze. Lumea este întotdeauna curioasă şi prezintă o atracţie perversă pentru informaţii „murdare” – fie ele reale ori inventate. Iar scandalul vinde foarte bine. Întotdeauna. În atitudinea, gesturile, cuvintele lui din perioada de după 1993 se observă clar că suferea cumplit din cauza acelor acuzaţii. Din punct de vedere psihologic, cineva care se ştie vinovat îşi poate striga vehement nevinovăţia, dar niciodată nu vom vedea în ochii lui suferinţa pe care am văzut-o la Michael Jackson. Dacă înainte se abţinuse să comenteze speculaţiile care circulau în legătură cu persoana lui (albirea pielii, operaţiile estetice, cimpanzeul Bubbles, porţile Neverland închise pentru ochii lumii), atunci a ieşit în faţă şi a vorbit. Să ne amintim: „Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc.”

Michael Jackson a plătit din greu preţul celebrităţii. Deşi a fost achitat, dezamăgirea de a fi crucificat pe nedrept, naivitatea lui de adult cu minte de copil rănită profund şi gândul că reputaţia i-a fost pătată l-au aruncat într-o depresie şi mai adâncă. A încetat să mai mănânce, s-a ascuns şi mai mult, iar dependenţa de medicamente s-a accentuat. El nu a fost la fel de puternic precum Madonna, care, la bârfele idioate care circulau pe seama ei, răspundea ironică: „A, da?... înseamnă că e bine. Cine nu e în atenţia presei nu există.” Foarte adevărat, în Industrie este esenţial să se vorbească despre tine, indiferent dacă de bine sau de rău – dar mai bine de rău.

Pe lângă faptul că era deja dependent de medicamente, acuzaţiile şi hărţuirea de către presă, fanatici şi politicieni care au văzut în acest scandal o bună ocazie de a-şi face reclamă (la fel de bine cum, în perioadele bune, s-au folosit de imaginea lui în acelasi scop) – toate acestea l-au distrus. Degradarea a fost bruscă şi gravă. La depoziţia din timpul procesului, s-a văzut clar că era confuz, apatic, somnolent şi avea tulburări de memorie. A recunoscut că lua (pe lângă antialgice) Valium, Xanax şi Ativan (care toate sunt anxiolitice) pentru a putea suporta presiunea psihică a procesului.

Noi, oamenii, avem în general minţi bolnave. Când cineva sau ceva e prea bun, prea diferit de noi restul, nu e bine. Nu am învăţat nimic de-a lungul vremii, de la răstignirea lui Iisus încoace. Dacă întorci şi celălalt obraz, eşti omorât cu pietre. Dacă la răutate răspunzi cu bunătate, eşti linşat. Daca la declaraţii de război răspunzi cu îndemn la pace, eşti internat în ospiciu. Nu ştiu la alţii, dar noi, românii, avem un exemplu foarte bun: Eminescu. A murit singur, hulit, declarat nebun şi sifilitic. Abia acum, după 150 de ani, ştim adevărul – şi doar unii dintre noi.

Michael Jackson era omul care, în timpul unui concert, a chemat gardianul să ia un gândac de pe scenă, de teamă să nu-l calce; era omul care cânta despre iubire, copii, salvarea lumii, pace, desfiinţarea barierelor rasiale; era omul care a donat mare parte din ceea ce a câştigat pentru a ajuta oamenii nefericiţi.







Este practic imposibil ca un asemenea om să fie în stare sa molesteze un copil. În plus, în urma percheziţiei făcute la Neverland nu s-a găsit nimic incriminant. Şi aici iar vreau să stăm strâmb şi să judecăm drept. Un pervers, fie el sexual ori de altă natură, întotdeauna are în casă filme şi/sau fotografii perverse – ori cu el, ori cu alţii. ÎNTOTDEAUNA. Şi întotdeauna aceste probe duc la condamnarea lui. În altă ordine de idei, de ce, din zecile de copii care au sălăşuit la Neverland, numai unul l-a acuzat?.. Şi de ce acesta era tocmai fiul unui şantajist cu antecedente?



"I could never harm a child or anyone. It's not in my heart." (Michael Jackson)


După achitarea sa, în 1995, s-a ridicat şi a mers mai departe. A urmat turneul „History”, între septembrie 1996 – octombrie 1997, care a început în Cehia şi s-a încheiat în Hawaii – 5 continente, 35 de ţări; 82 concerte în 52 oraşe, în faţa a peste 4,5 milioane de spectatori. „Hystory” a dovedit lumii că Michael Jackson era, în continuare, Regele Pop indiscutabil şi de neegalat.


Albumul „History”, lansat în 1995, a fost destul de controversat, conţinând multe cântece „supărate”, prin care Michael răspundea presei şi acuzaţiilor care i-au tulburat viaţa şi cariera în anii precedenţi, laolaltă cu balade sensibile precum „You Are Not alone”, „Earth Song”, „Stranger in Moscow” şi „Smile”. Controversate au fost şi versurile melodiei „They Don’t Care About Us”, motiv pentru care la album s-au adăugat scuze formulate de Michael către cei care s-ar putea simţi ofensaţi de acele versuri. Sincer, pe mine nu m-a ofensat nimic, niciodată, din tot ce a făcut el.

În 1997 a apărut albumul „Blood On The Dance Floor” iar în 2001 – „Invincible”, despre care s-a spus că este cel mai bun album al său, de la „Thriller” încoace şi care s-a sperat să revoluţioneze industria muzicală. „Invincible” a fost lansat pe piaţă având coperta de culori diferite (argintiu, albastru, verde, roşu şi portocaliu – „pentru amuzamentul fanilor”). Însă, după ce a apărut primul single cu videoclip, „You Rock My World”, s-a văzut clar că Sony Music nu era interesată să promoveze albumul. A mai apărut doar un single, „Cry”, dar nu a beneficiat de un videoclip pe măsura valorii lui.


În 2003 a făcut greşeala de a se dechide în faţa unui pseudo-jurnalist, scormonitor în gunoi – într-un cuvânt, „chiloţar” – pe nume Martin Bashir, care l-a aruncat din nou pe Michael Jackson într-un scandal sexual. Sub masca înţelegerii şi compasiunii şi în mod cert posedând abilităţi de manipulare, s-a insinuat în sufletul lui Michael şi l-a convins să-i deschidă porţile Neverland şi mai ales ale inimii. Problema este că, atunci când a publicat video-interviul, „chiloţarul” a decupat cu măiestrie filmul, arătând lumii, din tot ce a filmat, numai frânturi interpretabile, care l-au pus pe artist într-o lumină total nefavorabilă, motiv pentru care Bashir a fost acuzat ulterior de „jurnalism galben”, care se traduce prin „exploatarea, denaturarea sau exagerarea informaţiilor, pentru a crea senzaţie si a atrage publicul”. La scurt timp după aceea, a fost difuzat un alt film, realizat de cameramanul lui Michael Jackson, în care se vede cum „chiloţarul” îl complimenta pe Jacko pentru „calitatea spirituală a ranch-ului Neverland” şi pentru „cât de minunat e Michael ca tată” şi că „relaţia dintre el şi copiii lui aproape că îl fac să plângă”, care contrazicea afirmaţiile „chiloţarului” din filmul difuzat de el, cum că „Neverland este un loc periculos pentru copii” şi că „Mi-e teamă pentru copiii lui Michael Jackson”.

Concluzia: Michael s-a lăsat atras într-o capcană fatală.

„L-a distrus. L-a ucis. O să dureze multă vreme agonia, dar moartea lui a început în seara asta. Înainte medicamentele erau o ancoră, dar după asta au devenit o necesitate.” (Dieter Wiesner, managerul lui Michael Jackson în perioada 1996 – 2003, despre interviul publicat de Bashir)







VA URMA




....

Adevărul despre Michael Jackson – partea a IVa

PERFORMANŢA





În 1979 şi-a marcat începutul carierei solo cu albumul „Off The Wall”, care a avut un succes pe măsura muncii intense depuse şi a ambiţiei sale de a „rupe gura târgului”. A fost primul album care a adus pe locul I în topurile din SUA nu mai puţin de patru piese. Tot în 1979, a căzut pe scenă şi şi-a spart nasul. Trebuind să se opereze, cu această ocazie i-a cerut medicului să i-l facă ceva mai mic. Atunci s-a dovedit cât de mult a suferit, de fapt, în toţi anii în care tatăl şi rudele râdeau de „nasul lui cel borcănat”. Atunci Michael a simţit că cea mai mare bucurie a fost să ştie că avea dreptul să ia o decizie în legătură cu faţa lui. Atunci a simţit că poate scăpa de demonii care l-au torturat în copilărie, recreându-se pe sine. La scurt timp după prima operaţie la nas, a trebuit să o facă pe a doua, din cauza unor probleme de respiraţie.

În 1982 a lansat albumul „Thriller” cu nouă piese, dintre care patru compuse de el, şi care a fost primit cu ovaţii în lumea întreagă şi care a intrat în 1984 în Guiness Book, fiind cel mai bine vândut album din toate timpurile (peste 50 milioane exemplare la acea vreme, peste 100 milioane astăzi), record care nu a fost egalat încă.

În 1983 a a participat la spectacolul ocazionat de aniversarea a 25 de ani de existenţă a Motown Records. În autobiografia sa „Moon Walk” (1988) povesteşte cum, până în seara de dinaintea showului, ştia doar că o să cânte „Billie Jean”, dar nu găsise încă „acel ceva”, o mişcare nouă şi fantastică, un pas de dans care să facă showul acela de neuitat. Îi plăcea să repete şi acasă, singur, lăsându-se pătruns de muzică şi abandonându-se cu totul în braţele ei. Aşa s-a născut „moonwalk”.

În 1984, pe când filma un spot publicitar, părul i-a luat foc din cauza artificiilor şi s-a prăbuşit, cu capul în flăcări. S-a ales cu arsuri de gradul II şi III şi cu o parte a scalpului rămasă fără păr. Arsura de gradul III e cea mai severă categorie de arsură. E provocată de expunerea prelungită la surse foarte fierbinţi. Într-o arsură de gradul III, pielea e arsă în întreaga ei grosime. Ţesuturile subiacente pot fi vizibile. Marginile arsurii au adesea un aspect carbonizat. Centrul zonei arse poate să nu prezinte durere deoarece receptorii dureroşi au fost distruşi odată cu pielea.

Însă tot în 1984 i-a fost acordată cea de-a doua stea pe bulevardul Hollywood Walk Of Fame (prima fusese în 1980, pentru activitatea desfăşurată în cadrul trupei The Jackson 5). A fost primul star care a avut inscripţionate două stele aici. Iar de la ediţia de decernare a premiilor Grammy, în acelaşi an, Michael Jackson a plecat acasă cu nu mai puţin de 8 distincţii – record care a fost atins abia după 17 ani, de către Carlos Santana.

În 1987, după o muncă de doi ani şi jumătate, a lansat albumul „Bad”, care s-a vândut în peste 25 milioane de exemplare. Între septembrie 1987 – ianuarie 1989 a fost turneul „Bad” în care a ţinut 123 spectacole (Japonia, Australia, Europa, SUA). A fost o isterie în masă: japonezii l-au supranumit „Taifunul Michael”; presa australiană l-a botezat „Crocodile Jackson”; în Marea Britanie fanii i-au cântat „Happy Birthday To You” în seara spectacolului ţinut la Leeds pe 29 septembrie 1988, când împlinea 30 de ani. La fiecare concert, cel puţin în SUA, Michael Jackson se asigura că 400 de bilete vor fi distribuite gratuit copiilor neprivilegiaţi din spitale şi orfelinate. Iar o parte din încasările concertelor a închinat-o unor acţiuni caritabile.

În august 1988, după ce a onorat 5 din cele 7 concerte programate în Londra, Michael Jackson şi echipa sa au stat la Incosol Hotel Spa din Marbella, Spania, pentru a-şi recăpăta puterile pentru restul turneului. Regimul său de sănătate includea drumeţii pe munte, ore de gimnastică şi masaj subacvatic. În urmă cu ceva timp, adoptase şi un regim alimentar foarte strict, din care carnea lipsea cu desăvârşire.

Până la sfârşitul anilor ’80, Michael Jackson a fost singurul artist care avea, tot timpul, cel puţin două piese în topurile muzicale.

În perioada dintre sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 au debutat durerile musculare – problemă frecvent întâlnită la dansatori – şi a început să ia antispastice şi calmante, pentru a putea să continue. Din păcate, până în 1993 devenise deja dependent de analgezice.

În ciuda succesului extraordinar, în ciuda faptului că se comporta impecabil ca artist pe scenă, nu i-au plăcut niciodată turneele. Adora să se întâlnească cu fanii, era conştient de tot ceea ce le datora, dar turneele i-au displăcut în sine din cauză că erau foarte solicitante iar schimbările de fus orar îi afectau odihna. În plus, era şi un efort imens pentru vocea sa, în 1988 trebuind să întrerupă turneul pentru o perioadă, din cauza inflamaţiei corzilor vocale. Într-un interviu dat câţiva ani mai târziu, începuse să povestească despre cât de mult îi displăcea că mergând dintr-un oraş în altul devenea tot mai somnoros, că trebuia să depună un efort din ce în ce mai mare ca să dea bine pe scenă, că îl stresau jurnaliştii care il urmăreau peste tot... când regizorul l-a întrerupt şi i-a spus că e mai bine să transmită un mesaj pozitiv, pentru ca fanii să nu se simtă jigniţi. El a răspuns: „Dar nu mi-a plăcut... A fost un iad... Bine, o să-l fac pozitiv, deşi voi ştiţi adevărul.” A făcut o scurtă pauză, şi la „Acţiune!” s-a uitat fix în cameră şi a spus, senin: „I love to tour”. Toţi cei de faţă au izbucnit în râs. „De ce râdeţi?... eu chiar încercam să-mi intru în rol.”





Nici măcar nu ştia să mintă şi se vede clar că nici nu-i făcea plăcere să mintă, chiar dacă era nevoit, chiar dacă era pentru un scop bun. Dacă totuşi a făcut-o vreodată, a fost numai şi numai pentru a se proteja – de ce vreţi voi: de şacalii din presă, de răutatea oamenilor, de şarlatanii care-i dădeau târcoale.


Deşi după „Bad” afirmase că nu va mai face niciun turneu, s-a lăsat convins să se răzgândească şi a urmat, în perioada iunie 1992 – decembrie 1993, turneul „Dangerous”, cu scopul precis şi afirmat public de a strânge fonduri pentru Fundaţia Heal The World. Cu această ocazie am avut şi noi, românii proaspăt iesiţi din comunism, bucuria imensă de a-l vedea live. Efectele speciale, echipa şi mai ales prestaţia lui au fost uimitoare. Ziua de 1 octombrie 1992 va rămâne pentru noi o zi de care ne vom aminti întotdeauna. Concertul din Bucureşti a fost înregistrat, iar filmarea a fost cumpărată de HBO pentru 21 milioane de dolari, cel mai mare preţ plătit vreodată pentru un spectacol şi care n-a mai fost egalat până astăzi. Seara în care HBO a difuzat concertul, tot în 1992, i-a adus postului de televiziune cea mai mare audienţă avută vreodată pentru o transmisie. Hotărât lucru, Michael Jackson a fost omul recordurilor. Nu am avut ocazia să-l văd şi în alte concerte, dar dacă lumea spune că a fost cel mai bun, sunt sigur că aşa este. Oricum, Jacko n-a lucrat niciodată cu jumătăţi de măsură. Nici nu avea cum, fiind un perfecţionist cum rar se nasc pe lumea asta. Avea o idee foarte clară despre ce înseamnă un show şi nu i s-a părut suficient că avea talentul lui de muzician şi că se mişca pe scenă ca un titirez în timp ce cânta impecabil (îmi amintesc ca e primul cântăreţ pe care l-am văzut dansând în timp ce cântă şi singurul care a făcut-o vreodată la un semenea nivel). A vrut – şi a avut – şi efecte speciale, iluzii optice, dansatori sincronizaţi perfect, jocuri de lumini şi artificii. În altă ordine de idei, nu lansa pe piaţă niciun album până când nu era sigur că toate piesele sunt de top. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să cumpărăm un album şi să constatăm că numai una sau două melodii sunt bune, restul fiind trântite acolo de umplutură. La el nu exista aşa ceva. Muncea ore in şir, muncea până la epuizare, muncea până când ieşea aşa cum voia el, aşa cum considera că trebuie să fie. Abia atunci se liniştea.

Un alt aspect remarcabil la el a fost acela că a ştiut întotdeauna ce vrea, în privinţa performanţei sale ca artist – şi asta il face cu mult mai special. În autobiografia „Moon Walk” povesteşte cum, extrem de nemulţumit de faptul că Motown Records le impunea celor de la The Jackson 5 să cânte şi să se îmbrace într-un anumit fel, a discutat cu membrii familiei despre posibilitatea de a renunţa la contractul cu Motown:

„Nu ne plăcea deloc cum suna muzica noastră pe atunci. Ne aflam într-un mediu extrem de competitiv şi simţeam că eram în pericol să fim eclipsaţi de alte grupuri care creau un sunet mult mai contemporan. Motown [..] nu numai că ne-au refuzat cererile, dar ne-au interzis să mai menţionăm macar faptul că am dori să facem ceva pe cont propriu. Asta m-a supărat foarte tare. Când simt că ceva nu e bine, trebuie să vorbesc. Ştiu că mulţî oameni nu mă consideră un dur sau un om hotărât, dar asta e numai din cauză că nu mă cunosc. Până la urmă, eu şi fraţii mei am stabilit o întâlnire cu Motown. Deşi ne simţeam nefericiţi, nimeni n-a îndrăznit să spună nimic. Atunci a trebuit să vorbesc eu. Am stabilit o întâlnire cu Berry Gordy (n.m. managerul şi fondatorul Motown Records) şi, faţă în faţă, i-am spus că The Jackson 5 vor părăsi Motown. A fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut. Dacă ar fi fost vorba numai de mine, mi-aş fi ţinut gura; dar se discutase atât de mult acasă despre cât de nefericiţi eram cu toţii la Motown, încât m-am hotărât să fiu eu acela care să vorbească în numele tuturor. Nu mă înţelegeţi greşit, ţin foarte mult la Berry Gordy. Consider ca e un geniu, un om excepţional şi unul dintre giganţii din industria muzicală. Nu simt decât respect pentru el, dar în zilele acelea eram ca un leu.”



Se întâmpla în 1974, pe când avea numai 16 ani. Aşa era Michael Jackson.






VA URMA



....

Adevărul despre Michael Jackson – Partea a IIIa

"MICILE" SECRETE (continuare)



Lupusul eritematos sistemic (LES) este o boală autoimună, în care sistemul imunitar al bolnavului nu reuşeşte să facă diferenţa între ţesuturile proprii şi intruşi, atacându-le. Lupusul eritematos sistemic afectează rinichii, inima, plămânii şi celulele sanguine. Deşi o parte dintre bolnavii cu lupus prezintă simptome uşoare, boala se poate agrava. Simptomele lupusului sunt multiple:
● oboseala
● dureri articulare (redoare matinală; artrita lupică ce afectează articulaţiile bilateral şi în special cele ale mâinilor, coatelor, genunchilor şi gleznelor)
● probleme ale pielii (caracteristic este rash-ul în fluture, care cuprinde pomeţii şi baza nasului, dar pot apărea şi petele roşii la nivelul braţelor, mâinilor, feţei, gâtului sau spatelui; ulceraţii la nivelul gurii sau al buzelor, rash rosu-violaceu, cu aspect solzos localizat pe faţă, gât, scalp, urechi, braţe şi piept)
● fotosensibilitate
● simptome ale sistemului nervos (dureri de cap sau pierderi ale memoriei, cu grad diferit de severitate)
● afectiuni cardiace (bolnavii cu lupus pot dezvolta afecţiuni ale inimii precum inflamarea pericardului – sacul ce inconjoar inima, ce se manifestă prin durere bruscă, severă, localizată în partea stângă a pieptului cu iradiere spre gât, spate, umeri sau braţe)
● probleme legate de sănătatea mintală (bolnavii pot fi afectaţi de anxietate şi depresie; acestea pot fi determinate fie de boala în sine, fie de medicaţia administrată pentru tratarea lupusului, fie de stresul dat de suferinţa cronică)
●febră
● modificări ale greutăţii corporale (majoritatea celor diagnosticaţi cu lupus pierd în greutate)
● pierderea părului (care poate fi în plăci sau difuză)
● fenomenul Raynaud (prezent la 20% dintre cei cu lupus, afectează vasele de sange ale pielii; se manifestă la nivelul degetelor care devin iniţial palide, apoi capăta o nuanţă albăstruie, cianotica; pielea afectată are sensibilitatea redusă, apar furnicăturile şi este rece la atingere)
● inflamaţia vaselor sanguine – vasculita (sângerările pot duce la apariţia unor pete cu dimensiuni variabile, de culoare albăstruie sau pete de dimensiuni mici, roşietice, diseminate pe suprafaţa pielii sau la nivelul patului unghial.


Complicaţiile lupusului sunt diverse şi invalidante:
● complicaţii renale: disfuncţionalităţi ale rinichilor, care pot duce la insuficienţă renală;
● complicaţii cardiace: endocardită, tromboze, insuficienţă cardiacă, tulburări de ritm;
● complicaţii pulmonare: mulţi dintre bolnavi acuză dureri toracice atunci când respiră; când nu sunt determinate de pleurezie, cauza acestor dureri este reprezentată de inflamarea musculaturii cutiei toracice, a cartilajelor, a ligamentelor sau a articulaţiilor costocondrale, ce leagă coastele de stern;
● complicaţii sanguine: anemie, trombocitopenie, creşterea coagulabilităţii;
● complicaţii neurologice: migrene, pierderi uşoare ale memoriei, tulburari de vederii, ameţeli, slăbiciune musculara la nivelul feţei, braţelor, picioarelor sau pierderea sensibilităţii la nivelul picioarelor, mâinilor şi braţelor;
● complicaţii psihice: stresul fizic şi emoţional ce însoţeşte de obicei o boală cronică, poate face dificilă menţinerea unei sănătăţi mentale în limite normale: mulţi dintre bolnavii cu lupus devin anxiosi şi depresivi; psihoza, o tulburare afectivă în care persoanele pot avea iluzii susţinute de o falsă credinţă şi/sau halucinaţii, respectiv percepţii false, se întalneşte la aproximativ 20% dintre bolnavii cu lupus şi poate fi cauzată de către boala în sine sau de medicaţia administrată pentru tratarea ei, precum tranchilizante, corticosteroizi sau antalgice opioide. Comportamentul maniacal, manifestat prin perioade de extremă energie şi activitate, insomnii şi iritabilitate, poate apărea datorită consumului cronic de corticosteroizi;
● complicaţii digestive: dureri abdominale, mărirea ficatului, pancreatita, indigestii, dificultăţi de înghiţire, gura uscată.
● complicaţii genitale: tratamentul cu corticosteroizi, utilizat în bolile autoimune (inclusiv în lupus), determină, la femei, neregularităţi ale ciclului menstrual, mergând până la amenoree şi sterilitate. La bărbaţi, tulburările în sfera genitală şi infertilitatea devin mai evidente în faza înaintată a bolii. La femei, excesul de cortizol produce virilizare, pe când la barbat se remarcă tendinţa la feminizare.









Având aceste afecţiuni de foarte devreme, cumulate cu stresul traumatic din copilărie, suprasolicitarea şi efectele medicamentelor pe care era nevoit să le ia (calmante ale durerii şi corticosteroizi), devine foarte clară cauza tulburărilor psihice manifestate mai ales în ultimii ani ai vieţii. Şi-a început cariera solo sperând să scape de tutela distructivă a tatălui şi a ajuns să fie la cheremul unor indivizi lipsiţi de scrupule, lacomi şi neîndurători, care i-au exploatat până şi sângele din vene. Pentru mare parte dintre cei din jurul său, Michael Jackson n-a reprezentat decât o vacă de muls. Iar el nu era decât un copil care n-a ştiut niciodată valoarea banilor şi n-a ştiut să se apere de oamenii răi. Un copil, atunci când primeşte pe neaşteptate o sumă de bani, se duce la primul magazin şi îi cheltuieşte pe toţi pentru nimicuri care îi atrag atenţia. Nu se gândeşte să pună la puşculiţă o parte din ei, convins că, aşa cum a primit acum, va mai primi şi altă dată. Aşa era Michael Jackson. La 44 de ani, se juca la fel ca un copil, se bucura când câştiga la pinball şi se dădea cu scuterul pe holurile hotelului atunci când se plictisea. Sigur că pentru cei care nu cunosc implicaţiile psihologice ale vieţii lui, este greu să înţeleagă toate astea.


***

În adolescenţă a fost chinuit de o acnee severă care l-a marcat psihic şi a pus bazele obsesiei de mai târziu privind faţa lui şi dorinţei de a arăta mereu bine. În autobiografia „Moon Walk”, publicată în 1988, povesteşte el însuşi cum, pe când avea în jur de 14 ani, fanii care veneau la The Jackson 5 pentru autografe şi întrebau de „micul Michael”, erau foarte dezamăgiţi că „micul Michael” se transformase într-un puber înalt de aproape 1,78m şi cu faţa plină de coşuri. Privirile dezamăgite ale fanilor l-au îndurerat şi l-au făcut să se închidă în el însuşi, să se izoleze şi să refuze ieşirile în oraş.




VA URMA




....